Am zambit strengareste si am lasat sa cada cortina dupa ultima mea reprezentatie. Mi-am indesat hainele de schimb intr-o traista si am iesit in strada sticloasa din miezul noptii. Auditoriul rasufla obosit in urma mea, poate chiar dezamagit, si-avea sa devina nestatornic, parasind tribunele si urmandu-ma in lumina grea a noptii.
Tropaiau ca elefantii, unii scandand urale, altii manifestand urme de regret; inversunati – unii ocare uimitoare.
Un duium de reactii coplesitoare ce ma urmareau; paseam obosita de toata aceasta tirada. In definitiv, acest circ cu menirea de a satisface publicul, la care lucrasem nopti la rand in timpul meu liber, ma cam sleise de puteri, mereu repetitii cu acrobatii spectaculoase, nopti nedormite, emotii si asteptari… Acum de ce nu stau cuminti la locul lor sa rumege finalul actului? Ma urmaresc nechezand si frematand, trezind toate imprejurimile, cerandu-mi socoteala, cerandu-mi mai mult.
Ajunge, baieti, acasa cu voi, la culcare! Ati avut tot ce-ati dorit de la mine. Mereu am adus ceva nou: au fost si animale in ring pe care le-am imblanzit, numere cu hula hoop, imblanzirea leilor, pitici ce scuipa flacari, nu va mai pot da nimic! Ati cerut mereu mai mult si ati primit. Dar acum trebuie sa finalizam, nu-i asa?
Dar lumina reflectoarelor ma cheama mereu si-mi pregatesc un salt al mortii pe care sa il execut fara frica – totul pentru uralele inaltatoare care ma fac sa fiu insemnata, puternica, cea aleasa!
