Mor, sa dea boala, cand iti aud versurile recitate, pe buze cu
puf de piersica, parlite nitel de soare, cu silabe matasoase ce curg alene spre
nadir.
Si cred naiv ca eu ti-s muza, ca ma incanti cu strofe noi
din borangic, ca ma descanti de farmece urzite si incalcite.
Si-astept ca intr-o zi, in loc de “Ana”, de “Maria”, de
“Celestina”, sa gasesti o rima pentru numele meu, care, blestem pe generatii de
la o ursitoare prevestitoare de semne premenstruale, are-n ultima silaba doar
consoane…
Ti-am astenut parul de-a lungul picioarelor mele, sa-mi tina
de cald in asprele zile de raceala – pe care candid o manifesti – si-am
tremurat tot asteptand; am murmurat un cantecel, am crosetat marama din tropice
si vai, cat vifor si jale, cuprins de-alean, ai tot transpus in cele mai duioase
versuri pentru Simona, Marcelina, si cum am tot sorbit din cupa amaraciunii,
convinsa fiind ca-i dulce ambrozie.
Si-am tot vrut sa-ti tai parul, neputincios ca un Samson sa
te las in pragul serii, sa destram urzeala si sa ma eliberez din chin, dar
mi-am ascuns singura instrumentarul.
