Remnants of damned

 Is this how I am supposed to live from now on

Question every act of kindness

Doubt every single word of tenderness

Fearful of slippery gestures,

Nervous touches,

Nothingness stating into my eyes.

I'm kind of resentful of all the lessons life has been throwing me

That I have accepted like a pitiful dog.

My skin hasn't thickened

"Sensitive" she said with a surprised look

And I burst into tears.

A sensitive flower waiting to bloom 

Prea pe fata, prea ca la tara

 The trauma has pierced right through me.

All I ever wanted was love. Being held with love. Be seen.

Inhale the same air, breath through consciousness.

Laugh, be scared, never be judged. Never be afraid to be myself.

But I find that there are not enough corners to hide.

That everything I say will somehow be held against me.

Trust no one.

This life is a battlefield. And I wonder. I wonder if there's still life.

Meaning.

Too many mistakes and so much time to figure the pain we left behind.

I only saw mine. 'Cause I was desperate to find the next best thing. The comfort.

With a price 

And just an illusion.

Please bring flower wreaths

I'll smash them with my dirty legs

My anger stake might be the definition of a new zen

for all those

We used to breathe through each other,
Or was it only me that found the coupling so rewarding?
Demanding for reasons - no, just inarticulate -
Apparently wounds never heal, or at least they need a couple of years.

And it all began because of another one.
Another stitch.
Another painful memory I haven't made peace with.
Another dream-haunting.

The music we shared and images created, the words flooding my brain
My cells
Made you a piece of myself.
And I had to bin it. Lock it. Smash the window. And your teeth.

Descumpaniri

Iata-ma intoarsa la cuvintele mele confortabile; la punctele de suspensie prea des uzitate. Am cumulat prea multe concluzii pret de-o ora ; iar logica mea, cararile pe care-a pornit orbeste creierul meu, m-au impins iara catre pretexte autodistructive.

Cuvintele acestea ascutite – ce trebuie a fi slefuite – imi definesc fiinta : asperitati, solzi, tesut cornos… Toate intemperiile vietii nu au reusit sa-mi netezeasca eul pentru ca am fugit mereu de colo-colo. Nu mi-am gasit niciodata locul, nici macar in culcusul cald al sinelui interior. Pentru ca tocmai de mine fug.

Aceste ganduri – din multitudinea ce ma cuprinde la orice ora – au reusit a fi transpuse pe-un colt de hartie dintr-un caiet unde imi mai notez cum sa ma “prelucrez”. Cum sa nu mai sufar si sa fiu optimista. Sa nu mai derad citatele motivationale, ci sa le imbratisez. Pret de cateva clipe mi-e usor. Dar apoi intervine supliciul mintii ; totul e in mintea mea – prea bine cladit – si prea usor mi-o fur. M-ati vaduvit de simtiri trainice si sanatoase. Dar sper ca sunteti fericiti. I really do.

Back

Nu-i vreme sa iti lasi capul, in tihna, pe brate. Nu, capul sus, indiferent ca ploua sau ca-i canicula.

Aceste randuri sunt felul meu de-a ma odihni. De-a-mi trage sufletul. De-a-mi contoriza rasuflarile.

Vai, de-as putea inchide ochii pentru cateva secunde; de as putea sa imi ascult cuvintele zvacnind inlauntru. Oare cuvintele lasa cicatrici? Sub piele, tesutul lezat de “esti urata”, “proasto”, “ai facut fundul mare”. Dar cuvintele nerostite? Rasuflarile? Privirile? Privirile ferite?

Sunt satula. M-ai inteles?

mi-am facut cont de insta. si de tinder

oamenii nu mai sunt cum ii cunosteam

casa mea e paravan bun

dar tocmai aici se duce razboiul

fereasca sfantul

sub nirvana

Desantarea si amaraciunea, timpul care trece si fata care se ofileste, frica si mirosul scarbavnic ce-l degaja, jegul adunat sub unghii si sub ficati, tortura – poate chiar autoaplicata – toate-s sub egida aceleiasi povesti. Ce ar fi mai mult de spus? Ca de pe 31 martie staruie aceeasi stare, ca cele 50 de nuante s-au estompat de tot, si daca vreuna ar rasari sporadic, e biciuita pana la pierzanie, ca sarutul persista insufletit de reverii sau realitati halucinante.

Sunt curve la tot pasul, sunt curva la tot pasul, sunt pasul la vreo curba, e påsul vreunui frate. Si nici dealul nu mai e domol, si nici valea lina, nici imaginatia nu mai rupe frontiere, chiar si asteptarile tind spre zero.

O sa fac asta singura? 

I Am A Drama Queen

Am asteptat vreun an de zile sa sune la usa cu judecata de apoi. M-am dus la doctori sa-mi prescrie izbavire. Am plans sub dus, am plans sub perna, am plans in lift, am plans in taxi. Am ferecat toate usile, mi-am pus zavor la emotii - mi-am notat pe pereti toate intrebarile care incep cu "De ce" si cuminte, am incercat sa gasesc raspuns la fiecare din ele.

Lasa suflul divin sa coboare in mine, simte-mi trupul gol infrigurat de ratiune, trage draperiile sa se-astearna intunericul prea mult iubit, lasa-i sa intre toti sa le explic cum sta cu sarea lacrimilor, fii demn si retrage-te in momentele de intime confesiuni, Dumnezeu!

Ma doare capul de la atata inversunare, imi repugna gustul amaraciunilor acumulate, intre buze am prins fara sfiala drama si iar drama.


Firele de lumina ale primaverii se preling incet printre crapaturile zidurilor ce ma imprejmuiesc. Printre ele, prezenta ta topaie neingradita. Tot ce-am cladit in jur a fost doar ca sa te ferec pe tine aici, pentru eternitate. Si la ce bun? Nu stiam nimic despre abilitatea ta de-a te tranforma. Puf! Puf!

Mai aveam ceva de spus...