Desantarea si amaraciunea, timpul care trece si fata care se
ofileste, frica si mirosul scarbavnic ce-l degaja, jegul adunat sub unghii si
sub ficati, tortura – poate chiar autoaplicata – toate-s sub egida aceleiasi
povesti. Ce ar fi mai mult de spus? Ca de pe 31 martie staruie aceeasi stare,
ca cele 50 de nuante s-au estompat de tot, si daca vreuna ar rasari sporadic, e
biciuita pana la pierzanie, ca sarutul persista insufletit de reverii sau
realitati halucinante.
Sunt curve la tot pasul, sunt curva la tot pasul, sunt pasul
la vreo curba, e påsul vreunui frate. Si nici dealul nu mai e domol, si nici
valea lina, nici imaginatia nu mai rupe frontiere, chiar si asteptarile tind
spre zero.
O sa fac asta singura?
