Chef de viata

Zace pe Desktop fisierul de mare angajament cu idei mega-constructive despre cum sa futem treaba intr-un mod pretios.
Adica nu ne bagam p&!@ asa direct, incepem intai cu arome fine care sa te tine captiv intr-o stare sublima, apoi continuam spre punctul paroxistic cu diverse tertipuri din categoria "uite-o, nu-i" si tindem domol (da? nu-i graba) spre clipa in care poti sa-ti iei adio de la cam tot ce iti spusesesi in ultimii ani despre tine.

Unii prefera varianta inversa. Fara variatiuni inutile care conduc spre rezultatul final, ca apoi, impresionati de grandoarea gestului, sa poata satisface alte cerinte minime de confort.
Nimeni nu le aplauda demersul, si-odata apocalipsa instalata, postludiul si savurarea faptei e impregnat cu gust amar, ficat adorat, simbioza nefasta de miere si fiere.

Tu iarta, vierme necugetat, ca ai strivit sub palma o vietate ca tine, asa ne place sa fim, asa ne place sa judecam, asa ne place sa aratam compasiune cu surasul sugrumat de sfincter, imperceptibil lasand sa iasa acel "ha" - cum ca stim noi mai bine.