Nu-i vreme sa iti lasi capul, in tihna, pe brate. Nu, capul
sus, indiferent ca ploua sau ca-i canicula.
Aceste randuri sunt felul meu de-a ma odihni. De-a-mi trage
sufletul. De-a-mi contoriza rasuflarile.
Vai, de-as putea inchide ochii pentru cateva secunde; de as
putea sa imi ascult cuvintele zvacnind inlauntru. Oare cuvintele lasa
cicatrici? Sub piele, tesutul lezat de “esti urata”, “proasto”, “ai facut
fundul mare”. Dar cuvintele nerostite? Rasuflarile? Privirile? Privirile ferite?
Sunt satula. M-ai inteles?
mi-am facut cont de insta. si de tinder
oamenii nu mai sunt cum ii cunosteam
casa mea e paravan bun
dar tocmai aici se duce razboiul
fereasca sfantul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu