Litere asternute, semne de intrebare. Tonuri pe care le intuiesti.
Care te supara sau care te inveselesc. Iti pun un zambet pe fata, te fac sa rosesti,
sau te fac sa iti arunci casa pe geam. Sunt zile cand sunt mieroase, cand te flateaza.
Cobori pe tobogan si nici nu iti mai trebuie altele sa te prinda. Nu-i asa ca e
bine cand ai siguranta ca cineva te prinde? Ca nu iti zdrobesti picioarele de
asfaltul dur?
Sunt zile cand trebuie sa le cauti in dictionar. Cand le
astepti cu rigurozitate la ore fixe. Si alte zile cand iti doresti sa nu fi
fost rostite deloc. Cand munti de litere se napastuiesc in crapatura din
craniul tau, cand anevoie iti umezesti buzele abtinandu-te sa nu despici cu
toporul alte scafarlii.
Mi-ai scris o scrisoare demult; imi ziceai ca e frig in
Paris, ca mirosul de putregai s-a instalat in hainele tale, ca fularul nu-ti
tine de cald, ca eu sunt frumoasa, ca o sa imi porti amintirea cu tine cate
zile vei avea.
Ti-am scris inapoi ca fumul din Bucuresti e inecacios, ca
amintirea trebuie reprimata, te-am mintit ca si tu esti frumos, ca e soare si
tantarii n-au liniste in tufele de coriandru.
Tu ai continuat sa imi scrii. Sa imi scrii despre tot ce
ti-era aproape. Nu ma loveai niciodata cu nici un cuvant. Erau tandre. Ma desfatam
cu ele. Si-acum astept sa imi scrii. Pentru ca sunt leac pentru oricare altele
ce imi sunt adresate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu