Ca te

Tot alergam pe trecerea de pietoni - fete familiare imi zambeau, dar eu plecam privirea. Era infinita - alergam ca pe o banda - si asteptam sa ma remarci tocmai tu. Pentru ca recursesem la toate artificiile de care are nevoie o femeie sa fie remarcata de un barbat: imi incalzisem bine incheieturile, imi pusesem bijuteriile extravagante, imi lasasem parul lung si il vopsisem blond, imi aplicasem extensii de gene ca sa-mi poata fi simtit pana si clipitul; cel mai scump parfum din molecule si nu stiu ce esenta de narcise, mosc, tabac sau mai stiu eu ce mi-l aplicasem. Si alergam ca descreierata - sa nu ma loveasca tramvaiul, profa de franceza care tipa la mine, sa nu incomodez, sa nu vina valul, uraganul, 9/11 peste mine.

Vroiam sa vorbesc si eu limba mea. Sa imi inteleaga cineva baiguielile, nonsensurile, ura pe care o port, mofturile. Sa fie cinteza, cicoare, sa ma apuce dracii cand peste ingeri si demoni plutesc cu detasare, prinsa in mrejele unui moment in care as ofta de cat de bine imi e, efemer dovedindu-se.

Si eu, si tu, nu-i asa, om fi ajuns la momentul in care, satui de atatea referinte ambigue, sa vrem sa contenesc in a nu mai spune lucrurilor pe nume. Intr-un moment euforic, eu ti-am confesat insa, adevarat, tot pe limba cintezelor, dar tu nu ai crezut ca forma cuvintelor poate fi eliptica.

E-atat de simplu tot ce am sa-ti zic si-atat de greu iti e sa intelegi. Si-atatea drumuri cu dead-end, sa nu mai inteleg, sa nu ma inteleg, sa nu ma intelegi, sa nu te inteleg, sa nu mai vreau sa inteleg ca te.